Videoul meu de ieri de pe Tik Tok a facut 500 000 de vizualizari. Cititorii mi-au sugerat sa scot transcriptul si sa il pun aici, ca sa ramana. Il aveti mai jos:
Un băiat de 13 ani s-a dus la școală la un reputat liceu din Cluj cu un pistol de tip airsoft și a rănit o colegă. What?
Stai să vă zic alta.
Am un prieten a cărui fetiță de 13 ani a insistat să i se facă petrecere de ziua ei, un copil, mă, la 13 ani, petrecere, ca și în club, da? Și a zis fata să nu vină niciun părinte, nici chiar ei, părinții ei. Și aia, la 12 noaptea, când să-i ureze colegii “La mulți ani”, s-a dezbrăcat de tot și a turnat votcă pe ea, adică s-a dezbrăcat, da? Nud, da? Și-a turnat vodcă pe ea și a vrut să-și dea foc și a zbierat că viața nu mai are sens pentru ea.
Auzi, mă, mâncați-aș gălăgia, mă!
Am oameni care îmi spun din UPU, da? Prieteni, surse, unii prieteni care îmi spun că a crescut îngrijorător numărul de copii până în 13-14 ani care vin la urgențe morți, dar nu morți de beți, morți de beți și drogați. Băi, și drogați!
Și după aia, apar pe la 5 dimineața părinții cu o falcă în cer și una în pământ că de ce i-au băgat medicii perfuzie copilului? Auzi ce probleme au nesimțiții. “De ce l-ati perfuzat fără să mă chemati? Cine te-a autorizat?”
Băi, dacă îți murea copilul după aia urlai că nu l-a salvat! S-a tâmpit lumea, pe cuvântul meu!
Am un medic psihiatru care îmi spune că o grămadă de copii până în 12-13 ani sunt medicați, medicați pentru ADHD, pentru anxietăți incredibile.
Băi, cum am ajuns aici, bă, băieți? Cum am ajuns aici?
Eu pot să vă zic cum am ajuns aici, că dacă ne uităm la copiii ăștia ca și cum ar fi niște extraterești, ca si cum ar fi de pe altă planetă, din alte timpuri, am fi niște mincinoși.
Noi am construit lumea asta în care copiii noștri se sufocă.
Adică copiii ăștia, stați liniștiți, nu s-au trezit dintr-o dată nebuni sau răi. Sunt produsul părinților lor. Sunt oglinda lor nefardată.
Sunt consecința directă a modului în care părinții și societatea, da, și-au pierdut complet busola. Și nu-i vorba aici, lăsați-mă cu tehnologia și cu TikTok, cu alte explicații comode pe care noi le scuipăm ca să ne spălăm pămâni.
Nu, nu, nu, nu, nu. E vorba de părinți nesimțiți care au abandonat complet responsabilitatea de a crea oameni funcționali.
Iar societatea, cu vina ei, de asemenea, i-a aruncat pe copiii ăștia într-o lume în care ei nu mai știu ce înseamnă să fii om cu adevărat, să fii om. Unde sunt părinții? Și nu ăia din anii 60, da, care își băteau copiii zi de zi, cu cauciucul de la mașina de spălat, și nu ăia din anii 80, care făceau tot ce puteau măcar să supraviețuiască?!!!
Unde sunt părinții, bă, din ziua de azi, ăia care le pun nume copiilor, nume de căței, de bichoni? Băi, ce nume au copiii din ziua de azi! Să mor eu! Liam? Pe bune? Pe bune? Nick? Pe bune? Chelsea? Chelsea Popa? Bă, sunteți nebuni? Ayana, Maiana! Bă, mâncați-aș gălăgia!
Dar nu asta e problema! Nu asta e problema! Întrebarea e, unde ești tu, bă, părinte, când copilul tău ia un pistol, chiar de airsoft, și merge la școală? Și nu-i prima oară când face porcării de genul ăsta, da? Vă spun eu.
În cazul copilului ăstuia de la Coșbuc, e vorba de un părinte proeminent, un CEO, om de afaceri, care are o imagine, vezi, doamne, nu știu de care, în lumea germană, care tocmai și-a pus poză pe Facebook cu ambasadoarea Germaniei, da?
Că e mai important să-și facă el PR și să ne dea blablauri și grohăituri despre comunitate, business, nu știu ce.
Bă, și în timpul ăsta copilul tău lovește cu pistolul de air soft o fetiță, putea să-i scoatǎ ochii, putea poate chiar să o rănească grav de tot și definitiv sa îi producă un handicap, ca să nu mai zic de handicapul emoțional, că până la urmă și despre asta e vorba.
Și asta înseamnă că tu atâta ești, doar provider de card și de cașcaval, că la partea cu tăticismul ai lipsit și nevastă-ta este o coropișniță. Asta este: o coropișniță care face numai fake motherhood.
Voi sunteți absenți, bă, emoțional, dacă s-a întâmplat asta în relația cu propriul vostru copil. Habar nu aveți, poate, ce vise are, ce neîmpliniri, ce frustrări, ce coșmaruri.
Da, pot fi de acord că s-a creat și o generație de copii crescuți de ecrane, dar stați un pic, e tehnologia asta pe care, revoluția tehnologică, nu poate fi stavilită în totalitate de, să zicem, o pedeapsǎ gen “nu mai pune mâna pe telefon, nu mai ai voie pe tabletă șase zile”.
Însă, și noi suntem influențați de această revoluție tehnologică. Pentru că și noi suntem influențați de influenceri, de dorința de a epata, de dorința de a fi validați, de videouri care ne instigă la cheltuială, la superficialitate, poate chiar la violență și atunci, prieteni, și pe ei, care sunt niște suflețele, toate rahaturile astea din social media îi instigă.
Adică se normalizează violența, se normalizează banul făcut ușor ca percepție, se normalizează sexualizarea prematură.
Voi v-ați uitat cum arată minorii, copii de 13-14 ani? Hai că la 16-17 mai zic, mai pui un ruj. Ăștia nu-și spun, gen fetele, niciun ruj. Bă, sunt botoxate direct. Au niște perdele din alea la ochi de îți e și frică. Umblă cu, numai cu, de li se vede păsărica in mall-uri. Și toate sunt mufate la Iqos, fută-l dracu. Voi v-ați uitat cum arată, mă? Tu ca părinte, tu nu te uiți, bă, cum îți iese ploada afară din casă, bă, la 13 ani?
Niște figuri din astea de emancipare. Să le vezi prin parcuri, prin zi. Băi, nene, ce-i asta să-mi bag piciorul?
Am fost la teatru, la operă, scuzați-mă, la Cluj, la Opera Națională, și am ieșit într-o pauză afară cu copilul meu să luăm o gură de aer. Și erau doi puștani, dar puștani, adică nu știu, îți dai seama după… nu cred că aveau mai mult de 13 ani, 14 ani, pe bune, nu cred că aveau. Doi băieți se sărutau pe o bancă, mozoale din alea ca in filme. Am înțeles, ok, nu știu, ești îndrăgostit, bun, ok, înseamnă că asta este lumea, dar…
Dar, peste toate astea, când toate toxicitățile astea și toate iluziile astea digitale îi deconectează pe copii de la realitatea lor, sau de la realitatea lumii în care trăiesc, avem o problemă.
Și, cel mai probabil, 99% această problemă este constituită din părinți. Părinții leneși.
Părinții leneși știți ce sunt? Nu ăia care aduc acasă banul, cumpără iPhone-ul, bifează două vacanțe, una la Hurghada, care cumpără Skoda nouă sau Mercedes nou, să-i țin copilului ziua la McDonald’s sau la nu știu ce.
Eu nu i-am ținut niciodată ziua la McDonald’s, copilului meu. Și nici nu o să-i țin vreodată. Mi se pare de o penibilitate absolut înfiorătoare. Și ca mesaj, și ca…
Eu i-am ținut ziua întotdeauna înconjurat de prietenii lui, prietenii mei, dar prietenii lui. Adică nu copii toxici, răi, violenți verbal sau fizic, da? Copiii cu care el se înțelege și este echilibrat și are energie bună.
Dar părinții leneși sunt aia cărora le e lene, nu mai au chef, le e lene, știi că nu mai au chef să faca aia.
Le e lene să mai continue cu creșterea lor.
Pentru ei primii ani de viață, primul an a fost chinuitor, dar mai mult pentru mamă, că orăcăia ăla, că nu știu ce, dar până la 9-10 ani a fost mulțumitor pentru că părintele leneș, tot ce trebuie să facă în viziunea lui, este to provide, să dea, să aducă, să aducă acasă banul, să-i cumpere Adidas, să-l trimită la școală, să-i ia un ghiozdan, să ia o înghețată.
Pe partea emoțională, pe partea de cultură, de a crește o relație între un copil și un părinte, nici mama, nici tata nu fac nimic decât aduc cașcavalul în casă. Și pentru ei aia este o etapă care cumva trebuie optimizată. Și aia o optimizează, mă, mâncați-aș.
Adică ei nu trăiesc copilăria cu copiii lor, o optimizează. Îi trimit nu știu unde, la after school-uri, să fie competitivi, le bagă în cap tot felul de rahaturi, dar nu prea au chef de chestia asta, da? Și între timp copiii hipersexualizați prematuri, hiperangajați în competitivitate, văd ei pe TikTok, văd pe YouTube, bă, ăla are aia, ăla are aia. Ai văzut Shelly Belly, umflatul ăla cu fălci de bulldog, de mic copil, ai văzut, bă, ăla a făcut bani. Toți se visează YouTuberi, toți se visează TikTokeri, influenceri.
Undeva, sămânța anxietății crește tot mai mare în inima acestor copii, care devin deprimați, epuizați, nu, disperați!, după orice formă de validare. Și așa se ajunge la probleme de sănătate mintală, prieteni. Pe bune.
Ăsta e subiect foarte important. Sunt copii care au depresii și anxietăți la 12-13 ani, bre, pe medicație din aia, de maturi, de nervous breakdown de maturi, care merg la psihologi, si munca lor nu e destulă și trebuie să meargă la psihiatri. Își duc copiii la terapie. La terapie!
Cum adică, la 13 ani tu vrei să te sinucizi și-ți pui vodcă și te dezbraci în păsărica goală? Cum adică? Tu ești părinte, care permite așa ceva?
Bine că ai aflat, bă, părinte, că ți-au spus și ție. Bine că nu s-au făcut poze și videouri ca să circule pe grupurile de WhatsApp sau pe nu știu unde. Da? Dar tu, de fapt, n-ai fost acolo când trebuia.
N-ai fost acolo cu ani înainte când au apărut primele semne. Când copilul nu ți-a mai vorbit sau i-ai permis sau l-ai lăsat, ți-a fost lene, să se ascundă în cameră, să nu mai vorbească.
Când ți-ai văzut copilul băiețel rujându-se, făcându-și părul albastru. Când ți-ai văzut fata ieșind boită, ca o prostituată pe centură, mai ceva.
Copilul care și-a luat pistolul la școală să tragă în colegi sau să-i impresioneze, nu e neapărat un monstru. Nu, nu, nu. E un copil pierdut.
Și nu mai știe cum să comunice cu lumea, cu părinții nu mai poate, decât prin acte de bravadă sau violență, pentru că, până la urmă, și asta poate a învățat că violența atrage atenția. Și chiar atrage atenția, da? A văzut asta în filme, în videouri, pe net. Nu știu dacă a simțit violența fizică acasă sau emoțională, dar există și violență care survine din indiferență. Din indiferență, din bully-ing ignorat.
Suntem, ni se spune tot mai mult, insule izolate și trebuie să comunicăm. Așa am ajuns, de fapt. România a ajuns atât de cinică.
Atât de cinică încât am ajuns să vorbim despre noi ca niște insule, să facem bine pe insulele noastre. E atât de dureros pentru mine acest lucru, pentru că e clar că sensul comunității s-a pierdut, sensul prieteniilor elaborate sau mai ample, inclusiv ca număr, mai mari, a dispărut.
Totul e împachetat de filtre, de performance, de minciunele puturoase, de spectacol.
Eu știu fete pe Instagram care pozează în mari dive și care au fost violate groaznic, au fost supuse la violențe incredibile, care s-au anturat cu interlopi de joasă speță. Eu știu fete super frumoase, care suferă de anxietate și depresie de ani de zile, dar pe față, și vorbesc serios, nu e un clișeu, mimează bunăstarea, zenul, și ele sunt niște distruse emoțional și se mint ele pe ele înșine. Țin diete, țin cure, fac yoga, se mint că nu știu ce, că e bine, nu e adevărat. Muci, varză muci.
Da, putem discuta și de școală. Școala e complet depășită. Sistemul educațional funcționează după principii din secolul XIX, adică Sistemul educațional din România nu-i învață pe copii să gândească critic, să gestioneze emoții, să rezolve conflicte, să comunice sincer. Îi învață să memoreze pentru teste și gata.
Profesorilor li se rupe, pentru că și ei sunt, sigur, prost plătiți, epuizați, abandonați și ei de sistem, n-au autoritate reală și atunci cum să salveze profii ăștia copiii când sistemul însuși e bolnav.
Mai mult, ca societate și noi i-am abandonat pe copii pentru că i-am lăsat pradă unui capitalism din ăsta feroce și le-am băgat în cap, ca părinți am acceptat să audă că valoarea este în telefonul mobil, iPhone sau ce-o fi el, în S nu știu cât, că e bine să ai S Classe sau Maseratti, că numai pantofii Balenciaga, Adidas sunt ăia care contează.
Le-am dat tablete în loc de atenție, le-am dat jucării sau jocuri pe consolă în loc de timpul nostru, cașcaval să-și cumpere de pe Glovo mâncare, în loc să le gătim, și acum ne mirăm că se pișă pe noi și unii dintre ei, cum e cazul acestor părinți, că aleargă după validare externă, comițând gesturi feroce și triste, că ei asta înțeleg, că așa pot să atragă atenția.
Aș putea să vă zic că acești copii nu sunt pierduți definitiv. Din păcate, toate exemplele pe care le știu mă contrazic.
Oricât de mult aș vrea să sper că pot fi recuperați pentru 13-14 ani când acolo se fasonează caracterul, se fasonează paletarul emoțional, se ia la pilă, vorbesc metaforic, sufletul, timpul se scurge în defavoarea acelui copil. Și ei vor trăi probabil într-o viață ciudată care îi va face să fie incapabili să simtă, să iubească, să trăiască normal.
Mor când văd copii abandonați de propriii lor părinți care sunt în viață, au două mâini două picioare și n-au nicio problema. Sunt și sub, poate, imperiul unei sensibilități aparte pentru că părinții mei au fost, au crescut amândoi, și mama și tata, la orfelinat. Vă spun că sunt mai sensibil la subiecte de genul ăsta, mai ales în ceea ce privește copiii.
Și mă doare inima să văd. Inclusiv poate odată o să povestim despre divorțurile din lumea modernă din 2025 între părinți care ajung să stea 10-12 ani împreună, 14-17, cresc doi copii și apoi aleg să-și scoată ochii ca ultimii jegoși, făcându-i pe copii o marfă de tranzacție, la notar sau la avocat, la partaj, ca pe niște mobile și îi distrug pe ăia de tot, complet.
Lumea s-a stricat, prieteni, și nu cred că o mai putem repara.
Intrați zilnic pe strictsecret.com ca să-mi deveniți cititori constanți. Eu caut să strâng aici și am deja aproape 280.000 de oameni, 280.000 care mă citesc, caut să-i strâng pe deștepții României, nu pe proști, nu pe analfabeți, nu pe brutele morale, n-au decât să se supăre, detest proștii, detest proștii.
Și vreau să-i strâng aici pe cei care au inimă, au minte, pe cei care citesc, pe cei care știu să aprecieze idei, care pot să asculte și alte opinii.
Costa doar 1 leu pe zi sa te abonezi la varianta full pe Strict Secret, azi am lasat textul la liber ca sa citeasca cat mai multi posibili parinti, poate mai e o speranta.
Dar, cand dai 1 leu pe zi, nu numai iti asiguri accesul la anchete si analize aparte, asa cum doar eu stiu sa le fac, ci imi sustii independenta profesionala, iar asta e mai important ca orice.
PS: Cei care achitati in avans pe un an de zile, veti primi gratuit un pachet cu cartile scrise de mine.