Articol semnat de Dr. Ion I. Jinga, ambasador, Reprezentant Permanent al României pe lângă Consiliul Europei.
Motto: “Precedentele în istorie sunt precum lumina
farurilor, care avertizează asupra cursului ce trebuie evitat, fără a indica drumul
de urmat.” – Alexander Hamilton, unul
din Părinții Fondatori ai SUA (The Federalist Papers, eseul nr. 37)
Pe 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă de la București l-a ales, cu unanimitate, pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Țării Românești. Pe 5 ianuarie, el fusese desemnat domnitor al Moldovei la Iași. Așa cum spunea Cuza în proclamarea sa către națiune: “Unirea este îndeplinită. Națiunea română este întemeiată. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”.
Cu câțiva ani înainte, în iulie 1853, armata rusă a invadat Principatele Române – Moldova și Țara Românească, care erau sub suzeranitatea Imperiului Otoman (Transilvania făcea parte atunci din Imperiul Austriac). În octombrie 1853, Turcia a declarat război Rusiei, marcând începutul Războiului Crimeei. În martie 1854, Franța și Marea Britanie au declarat și ele război Rusiei, ca urmare a refuzului acesteia de a se retrage din Principatele Române. Conflictul s-a încheiat în februarie 1856, cu înfrângerea Rusiei. Românii au folosit acest moment pentru a lansa o campanie intensă la marile puteri europene în favoarea unirii celor două principate, susținută de Franța, unde mulți patrioti români își găsiseră refugiu după înfrângerea Revoluției de la 1848.
În martie 1856, Congresul de la Paris a decis că cele două principate pot fi denumite “Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”, având domnitori, guverne și adunări legislative separate. Acest compromis nu a satisfacea, însă, aspirațiile unioniștilor români, care au găsit soluția ingenioasă de a-l alege pe aceeași persoană – Alexandru Ioan Cuza, candidatul Partidei Naționale – ca domnitor al ambelor țări, creând astfel, de facto, Principatele Române Unite.
Unul dintre cei mai importanți aliați ai cauzei românilor a fost Împăratul Napoleon al III-lea, care a declarat în 1860: “Dacă aș fi fost întrebat ce interes a avut Franța în acele ținuturi îndepărtate scăldate de Dunăre, aș fi răspuns că interesul Franței este oriunde există o cauză dreaptă și civilizatoare, ce merită susținută.” (Am însoțit membri ai familiei Bonaparte la ceremonii de comemorare desfășurate la Abația Saint Michael din Farnborough, Marea Britanie, unde se odihnește împăratul Napoleon al III-lea. Am avut privilegiul de a admira documente și obiecte personale ce au aparținut ilustrelor lor înaintași, între care Legiunea de Onoare purtată pe piept de Împăratul Napoleon I.).
Profesorul și istoricul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, explică contextul unirii: “Națiunea română nu s-a construit din nimic, ci din secolele multe și îndelungi de lucrare a poporului român asupra lui însuși. Actul de la 24 ianuarie s-a realizat cu succes în urma îmbinării judicioase dintre factorul intern și cel extern, dintre interesele marilor puteri și interesele naționale românești. Liderii români voiau un viitor pentru națiunea lor, iar acest viitor era de neimaginat fără sincronizarea cu Europa, fără întoarcerea la rădăcini, fără pătrunderea în șuvoiul istoriei de succes. Dacă România întregită este edificiul nostru național, atunci unirea de la 1859 este temelia acestui edificiu, încununat la 1918.” (Jurnalul.ro, 24 ianuarie 2024)
Unirea din 1859 a fost începutul unui proces remarcabil de modernizare și reforme inițiate de Alexandru Ioan Cuza, incluzând restructurarea sistemului judiciar și fiscal, precum și reforma agrară. A fost adoptat Codul Civil, modelat după cel francez, și a fost realizată o nouă organizare administrativă. Legea electorală din 1864 a extins numărul de votanți, asigurând participarea mai multor țărani și a clasei mijlocii. Universitatea din Iași a fost înființată în 1860, urmată în 1864 de Universitatea din București. O nouă lege a instrucției publice prevedea educația primară ca fiind obligatorie și gratuită, cu un curriculum uniform pentru toate școlile.
Alexandru Ioan Cuza a fost forțat să abdice în 1866, iar drumul României spre dezvoltare a continuat sub domnia Regelui Carol I. În 1866 a fost adoptată una dintre cele mai moderne constituții din Europa, inspirată de Constituția Belgiei. La 9 mai 1877, Parlamentul de la București a declarat independența Țării. După câteva victorii împotriva trupelor turcești la sud de Dunăre, independența a fost recunoscută de Marile Puteri prin Tratatul de la Berlin din 1878. La sfârșitul Primului Război Mondial, România s-a afirmat ca un actor-cheie în Europa Centrală și de Est.
În 1940, când amenințările celui de-al Doilea Război Mondial se adunaseră deasupra Europei, marele istoric Nicolae Iorga scria despre români: “Neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac și vor bate întotdeauna în aceste locuri de ispășitor belșug și de trecere a oștilor. Oricare alții s-ar fi risipit în lume. Noi am rămas. Cu sabia în mână, de strajă la toate zările, iar, când s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oțelul, am întins brutalității arma subțire a inteligenței noastre. Și, iată, suntem tot acasă.”
Azi, continentul european se află din nou sub furtuni, și, așa cum a remarcat recent Alain Berset, Secretarul General al Consiliului Europei: “În aceste vremuri de provocări fără precedent, este mai important ca niciodată pentru viitorul Europei să rămânem uniți în jurul valorilor și standardelor noastre comune ale democrației, drepturilor omului și statului de drept.”
Astfel, România este acum membră a Uniunii Europene și a NATO, beneficiind de un parteneriat strategic exemplar cu Statele Unite ale Americii. Este un furnizor de stabilitate regională și globală, contribuind la soluții de pace durabilă în zonele de conflict. Activitatea României la Consiliul Europei și respectarea standardelor europene au fost recunoscute în 2022 de către Adunarea Parlamentară a organizației, care a laudat: “…voința politică și angajamentul arătate de autoritățile române pentru respectarea deplină a obligației asumate de a se conforma standardelor democratice. Adunarea felicită România pentru angajamentul său de a proteja drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale. România poate fi considerată un exemplu de bune practici europene în acest domeniu.” (Rezoluția APCE 2466 din 13.10.2022).
România a participat la misiuni de menținere a păcii sub egida ONU, începând din 1991, cu peste 12.500 de militari, polițiști, jandarmi și ofițeri de protecție. Ofițeri din țări francofone din Europa, Africa și Asia sunt instruiți pentru astfel de misiuni la Școala de Aplicație pentru Ofițeri a Jandarmeriei Române, iar Serviciul Român de Protecție și Pază (SPP) este singura structură de acest fel în lume care furnizează unități de protecție apropiată pentru asigurarea securității înalților oficiali ONU în zonele de risc. În urma unor acorduri cu Departamentul ONU pentru Siguranță și Securitate, Uniunea Europeană și Parlamentul European, SPP oferă, de asemenea, cursuri de formare pentru ofițeri de protecție din alte state membre ONU și UE.
Prin istorie, geografie, cultură, tradiții, valori și aspirații, suntem și vom fi mereu europeni. De asemenea, suntem antrenați în rădăcinile noastre. De-a lungul anilor, am discutat despre această temă cu mii de români care trăiesc în străinătate, în Europa și SUA. Ei împărtășesc aceeași convingere că, indiferent de locul în care ne aflăm, dacă primul aer inspirat în plămâni la naștere a fost românesc, atunci România va exista mereu în noi.
Faptul că românii au fost dintotdeauna atât de mândri de Unirea Principatelor de la 1859 se datorează, fără îndoială, sentimentului de “proprietate” asupra acestui act și extraordinarului spirit de solidaritate care l-a făcut posibil acum 166 de ani. Ion I.C. Brătianu (prim-ministru de cinci ori între 1909-1927) ne-a lăsat următorul aforism: “Sufletul României nu se poate manifesta decât în unitatea națională.” În vremurile agitate pe care le trăim, într-o lume aflată în plină criză și incertitudine, spiritul Unirii de la 24 ianuarie 1859 este asemenea luminii farului din eseul lui Alexander Hamilton.
Dr. Ion I. Jinga, Strasbourg, ianuarie 2025